Când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă – Arsenie Boca

marți, 30 septembrie 2008

Pentru bucuresteni si nu numai...

Maine, 1 octombrie, va fi tarnosita biserica cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" din incinta Spitalului de Psihiatrie "Prof. Dr Al. Obregia" (fostul spital 9) de pe soseaua Berceni.
Slujba de sfintire va incepe la ora 8.
sursa


Sinaxar 1 Octombrie


Crestinii ortodocsi praznuiesc azi pomenirea Acoperamântului Preasfintei de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioarei Maria.Am gasit in sinaxar istorioara aceste sarbatori:
în zilele împaratului Leon cel întelept în Constantinopol, spre o duminica, facându-se priveghere de toata noaptea în sfânta biserica Vlaherna a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, si multimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos si-a ridicat ochii în sus împreuna cu ucenicul sau, Fericitul Epifanie, si au vazut pe Împarateasa cerului, pe ocrotitoarea a toata lumea, pe Preasfânta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, stând în vazduh si rugându-se, stralucind cu lumina si acoperind pe popor cu cinstitul sau omofor, înconjurata de osti ceresti si de multime de sfinti, care stateau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai alesi, Sfântul Ioan înaintemergatorul si Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinta graiuri ale rugaciunii ei catre iubitul sau fiu, si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împarate ceresc, primeste pe tot omul cel ce Te slaveste pe Tine, si cheama în tot locul preasfânt numele Tau; si unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinteste, si preamareste pe cei ce Te preamaresc pe Tine, si pe cei ce cu dragoste ma cinstesc pe mine Maica Ta. Primeste-le toate rugaciunile si fagaduintele si-i izbaveste din toate nevoile si rautatile". Stiind si noi pe solitoarea si acoperitoarea noastra, sa nazuim catre dânsa cu umilinta strigând: "Acopera-ne pe noi cu acoperamântul tau, Preasfânta Fecioara, în ziua rautatilor noastre; acopera-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va desparti, de fata sa ne stai întru ajutor, si sa ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din vazduh, cele de sub cer, si în ziua înfricosatoarei judecati, sa ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperamântului tau".


Acatistul text


Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului
Asculta mai multe audio Diverse »
Ana
Photobucket


Cel mai tare mesaj...

Un barbat era satul de a mai merge la munca in fiecare zi iar sotia lui sa stea acasa. Voia sa vada cu ochii lui ce se petrece in timp ce el muncea din greu la birou, zicand astfel: Doamne eu merg la servici in fiecare zi si muncesc 8 ore pe zi, in timp ce sotia mea sta fara nici o grija acasa. Vreau ca si ea sa stie prin ce trec eu zilnic, asa ca, te rog, permite-mi sa facem schimb pt o zi. Amin!
Dumnezeu, in minunata sa intelepciune, i-a indeplinit dorinta.
Dimineata urmatore, destul de sigur pe sine, barbatul se trezi in pielea sotiei sale. S-a ridicat, a gatit micul dejun pt partenerul sau de viata, a trezit copiii, le-a pregatiti hainele, le-a servit micul dejun, le-a facut pachetele pt scoala, i-a dus la scoala, a venit repede acasa, a adunat toate hainele si a dus hainele la spalat, s-a dus la banca, s-a dus la cumparaturi si din nou acasa ca sa lase cumparaturile; apoi a plecat sa plateasca cheltuielile lunare. Revenita acasa acuratat cutia pisicii si a imbaiat cainele. Era deja ora 13. A facut paturile, si a adunat alte rufe, a aspirat in toata casa, a sters praful si a spalat bucataria.
A fugit apoi la scoala dupa copii cu care, pe drum, a intrat in discutii contradictorii. Acasa a pregatit din nou laptele si biscuitii pt copii si s-a ocupat de ei pt ca sa isi faca temele. Apoi si-a instalat masa de calcat si a inceput sa calce uitandu-se cu coada ochiului la TV.

La ora 16:30 a inceput sa curete cartofii si sa spele legumele pt salata, a gatit carnea de porc si a pregatit mancarea de cina. Dupa cina, din nou, a spalat toata bucataria, vasele, a adunat din nou toata hainele, a facut baie copiilor si i-a pregatit pt culcare. La ora 9 era deja extenuata datorita trebulilor din timpul zilei, dar pt ea ziua nu s-a terminat inca… era asteptata in pat de sotul sau pentru a face dragoste, lucru pe care le-a facut cu brio, fara ca sa aiba plangeri din partea partenerului.
A doua zi barbatul s-a trezit si imediat a venit in genunchi inaintea lui Dumnezeu si I-a zis:
Doamne, nu stiu la ce m-am gandit cand am cerut sa fiu in pielea sotiei mele…am gresit asa de mult sa o invidiez pe sotia mea crezand ca sta degeaba acasa toata ziua… Te rog, te rog mult, dar te rog, fa schimbarea la loc cum eram! Amin!
primit pe ym
Ana
Photobucket


luni, 29 septembrie 2008

Pelerinajul meu in Tara Sfanta.

Ziua a 2-a: 5 septembrie, Nazareth
Asa cum va povesteam pe vechiul blog, am inceput ziua cu vizitarea...magazinului de suveniruri. Dar asta e, m-am conformat si am cumparat suveniruri: mie mi-am cumparat Crucea Ortodoxa de la Ierusalim cu pietricele de granat,o minunatie pt care a trebuit sa negociez, dupa obiceiul locului ( si am "salvat" 5 euro :P :)) ) si o candela din argint. pe care o tin ca pe bibelou caci inca nu ma indur sa pun ulei si fitil in ea :)

M-a costat 30 de euro, dar si la ea am salvat cativa euro,parca tot 5. Mamei i-am cumparat o Icoana cu Sfanta al carei nume il poarta, si i-am mai luat cate ceva, in fine, am luat cam pt toti din casa un mic suvenir....aaa pentru mine am luat si 2 magneti de frigider, unul cu Locurile Sfinte si altul cu Israelul pe camila :D.si apoi am asteptat sa terminte toata lumea cumparaturile pentru a putea pleca.
Prima data ghidul ne-a dus la Bazilica "Bunavestire".
Interiorul Bazilicii ( ii zic asa pentru ca este catolica) cuprinde ruinele a doua biserici care au existat in epoci precedente. Intreaga constructie se sprijina pe o casa antica, despre care traditia spune ca este locul in care s-a petrecut Bunavestire. Biserica moderna a fost construita in 1968 si cuprinde opere de arta pline de culoare si provenite din multe tari , infatisand "Madona cu copilul"Frescele de pe zidurile exterioare ale Bazilicii evoca intelesul in limba arameica a cauvantului Nazareth.

Tare mult m-a impresionat in aceasta biserica un cantec prin care surorile si credinciosii o chemau pe Fecioara, pur si simplu nu te puteai dezlipi de acolo asa de frumos cantau, si culmea e ca mie nu imi plac deloc cantarile catolice, nu suport orga, iar cantecele lor mi se par fara suflet, ei bine, asta mi-a placut tare mult




Tot in bazilica Bunavestire, insa coborand cateva trepte si traversand un soi de culoar destul de ingust se afla si micuta capela numita Biserica Sfantului Iosif locul unde traditia spune ca a trait si muncit Sf Iosif, si am vazut chiar pietre originale, dale din atelierul Sfantului.
Iata-le:

Locul mai adaposteste si o micuta baie rituala, nu am reusit sa ii fac poza, din pacate, care ar fi fost folosita de o comunitate iudeo-crestina din primele timpuri.
Biserica Sf Iosif a fost construita in anul 1914 desupra cavelor care au adapostit silozuri, sau incaperile de la subsolul caselor antice.
Sapaturile arheologice au scos la iveala faptul ca Nazaretul a fost un oras sarac, cu mai putin de 400 de locuitori, atunci cand Mantuitorul traia aici, ca tanar.




Iata si o strada din Nazaret :)

alte fotografii cu si din Bazilica Bunavestire:









Ziua a fost teribil de obositoare,atat din cauza caldurii insuportabile,cat si a faptului ca am vizitat destul de multe "obiective" din program, insa despre ele intr-o postare viitoare.
Ana
Photobucket

O biserica draga inimii mele...


are parte, mai nou, de o mediatizare grozava, pe un site ortodox frumos tare si cu multi vizitatori. Este vorba de Biserica Sf Nicoale Vladica, al carei site il gasiti la adresa: http://bisericasfnicolae.orthoblog.ro/
Mediatizarea de care va spuneam se face pe Lacasuri Ortodoxe, si va rog sa aveti bunavointa sa dati un clik aici
Ii multumesc domnului Catalin pentru pagina realizata pe site-ul domniei sale pentru biserica Sf. Nicolae si va multumesc si voua pentru vizionare.
Doamne ajuta!
Ana
Photobucket


duminică, 28 septembrie 2008

Ardei si rosii umpluti cu carne

Pentru ca in curand nu vom mai avea rosii si ardei proaspeti,( "turcismele"- cum le zic eu fructelor si legumelor din import care sunt prezente pe rafturi pe la noi,mai ales iarna-, vor fi si de acum incolo) am zis ca nu ar strica sa mai facem odata reteta asta agreata de familia mea.
Iata ingredientele:
1kg de carne de vaca,
2-3 ardei mai mari,
2-3 rosii mai mari,
o "mana" de orez,
ceapa;
bulion;
patrunjel verde tocat;



Preparare
se spala carnea si ceapa si se toaca cu sita mica la robot;
se adauga orezul curatat si spalat, apoi patrunjelul ( eu am dat intr-un clocot carnea cu orezul, carnea fiind de vita, dar se poate si fara aceste "pas"deci poate fi totul pus fara fierbere prealabila)



separat se spala si se curata de miez rosiile ( miezul se pastreaza intr-o alta farfurie, pt ca va constitui baza pentru sos, peste care se adauga una-doua linguri de bulion, un varf de sare si putin ulei)



se spala si se curata ardeii, pastrandu-se si "capacul", ca si la rosii,de altfel

adaugam compozitia in rosiile si ardeii curatati;

Tava se introduce apoi in cuptorul pre-incalzit ( la mine nu e nevoie, pt ca al meu cuptor coace ca nebunu' si totul e gata in sfert-jumatate de ora...) Se serveste cu iaurt rece.

Asta a fost!

Pofta buna!
pentru ca a fost prea multa carne,am facut si o ciorba de perisoare ;)
Ana
Photobucket

Explicarea Sfintei Liturghii Ortodoxe



Explicarea Sfintei Liturghii Ortodoxe
Asculta mai multe audio Diverse »
Ana


Teama de a vorbi celui iubit


Am citit un articol care mi-a placut foarte mult scris de Pr.Savatie Bastovoi:
Orice om doreste sa fie iubit. In sinea sa, fiecare crede ca stie de ce are nevoie de la celalalt pentru a se simti iubit. Inca din copilarie, mintea fiecaruia dintre noi a fost ocupata de fantasme despre dragoste, despre o relatie ideala cu oamenii langa care ni s-a dat sa traim. Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim si inaccesibil omului de rand. Se crede ca despre dragoste vorbesc numai poetii.

Pentru ca toata lumea stia ca eu am scris poezii, nu o data mi s-a intamplat sa fiu rugat sa scriu scrisorele de dragoste in numele unui tanar catre o tanara pe care eu nici nu o cunosteam. Desigur, n-am scris niciodata astfel de scrisori. N-am scris pentru ca niciodata n-am inteles cum cineva care iubeste nu poate gasi cuvintele pe care sa le spuna celui iubit.

Intotdeauna am crezut ca in gura celui ce iubeste orice cuvant poate fi o declaratie de dragoste, dupa cum in gura omului superficial pana si cuvintele lui Hristos suna neplacut.

Oamenii, in special tinerii, traiesc complexul ca nu-si pot exprima dragostea, ca vor fi intelesi gresit de cel iubit sau ca nu vor fi intelesi deloc. De aceea cei mai multi prefera sa se retraga in spatele unor autoritati consacrate.

Un tanar va suferi mai usor esecul unui inceput de relatie, daca acest esec va fi provocat de un biletel care continea un vers de Eminescu sau o maxima a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent prefera sa-si incredinteze soarta in mainile unui om care se "pricepe" la cuvinte, cerandu-i sa-i redacteze o scrisoare de dragoste catre fata pe care o iubeste, decat sa-si asume responsabilitatea de a fi el insusi in fata dragostei.

De unde aceasta teama de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste? A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca si a vorbi despre Dumnezeu. Asa cum exista oameni care nu cred in Dumnezeu, tot asa exista oameni care nu mai cred in dragoste. Dragostea este de la Dumnezeu, ea este insusi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzatoare si la fel de necunoscuta ca si Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoastem nu putem vorbi decat gresind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii sa nu se simta stapani in fata dragostei, sa-si constientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o traiesc.

Ceea ce nu este normal este faptul de a lasa pe altii sa-ti defineasca propria ta traire. Noi trebuie sa intelegem ca dragostea nu are nevoie de purtatori de cuvant, sa intelegem ca cea mai scumpa declaratie de dragoste este prezenta si ca un cuvant poate sa transmita ceva numai in masura in care cel ce l-a rostit este prezent el insusi in acel cuvant. Hristos ne-a aratat ca ne iubeste nu pentru ca ne-a vorbit frumos si, indraznesc sa spun, nici macar pentru ca a murit pentru noi, ci mai ales pentru ca ne-a incredintat ca El insusi este cu noi pana la sfarsitul veacului. S-ar fi putut intampla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani in urma sa-Si schimbe relatia fata de omenire acum sau maine, dupa cum multi indragostiti care au facut gesturi de jertfa s-au schimbat in timp.

De aceea, nimic nu ne incredinteaza mai mult de dragostea lui Hristos decat fagaduinta Lui de a fi cu noi pana la sfarsitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luata ca o demonstratie de iubire, desi a fost si asta, caci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstratii. Sfintii L-ar fi iubit pe Hristos chiar daca El ar fi ales o alta cale de rascumparare a omului decat moartea Sa pe cruce. Insa nimeni n-ar fi suferit despartirea de Hristos si daca Hristos s-ar fi despartit de noi dupa invierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci si insasi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi insemnat nimic. Iata de ce cea mai scumpa declaratie si dovada a dragostei este prezenta, este legamantul, pe care si Hristos l-a facut cu noi, acela de a fi impreuna pana la sfarsitul veacurilor. Hristos este prezent in cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simpla informatie despre dragostea lui Hristos fata de noi, Evanghelia este o prezenta de netagaduit. Oricine citeste Evanghelia se impartaseste de Hristos, il primeste in sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricaruia dintre noi sunt si raman cuvinte de dragoste numai in masura in care noi insine suntem prezenti in acele cuvinte, adica le indeplinim.

Evanghelia mai este numita si adunare de "cuvinte ale vietii vesnice", asa cum a fost descoperita de catre inger su-tasului pomenit in Faptele Apostolilor. Altfel spus, atat cuvintele, cat si faptele noastre, au o valoare numai in masura in care pot ramane vesnice, vesnicie pe care o primesc din impartasirea cu Cel singur vesnic, Dumnezeu.

Asadar, dragostea este mai intai de toate prezenta, poate nu atat fizica, cat duhovniceasca, prezenta atotcuprinzatoare, prezenta pana la identificare. Este o prezenta in care doar Cel iubit mai exista, iar noi ne micsoram si ne golim pentru a lasa loc Aceluia sa ne cuprinda si sa ne umple de prezenta Sa. In fata acestei intalniri Sfantul Vasile cel Mare a gasit sa zica doar cuvintele pe care adunarea credinciosilor le canta pana astazi in biserici: "Sa taca tot trupul omenesc, caci imparatul imparatilor si Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine sa Se junghie si sa Se dea spre mancare credinciosilor..."
Parintele Savatie Bastovoi
sursa
Ana
Photobucket

Parohia - cadrul normal de traire a vietii crestine


Ce este parohia

In calitatea lui de membru al Bisericii crestine orice credincios isi poate manifesta credinta, in imprejurarile potrivite constiintei sale. Dar in general, cea mai mare parte a vietii crestine a fiecaruia dintre noi este firesc sa se desfasoare, in zona vietuirii sale statornice. Biserica a organizat teritorial activitatea membriror in parohii.

Potrivit Statutului pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane, parohia este comunitatea sau obstea credinciosilor, clerici si mireni de religie crestina ortodoxa, asezati pe un anumit teritoriu si incredintati pastoririi unuia sau mai multor preoti,dintre care unul indeplineste si oficiul de paroh. Din punct de vedere administrativ sau al organizatiei bisericesti, parohia este celula sau unitatea componenta cea mai mica a Bisericii crestine, administrata de un preot (paroh). Ca unitate administrativa, parohia, in intelesul si in forma ei de astazi este rezultatul unei dezvoltari istorice de lunga durata. Forma originara a Bisericii crestine sub care ea a luat nastere si a existat la inceput era aceea a unor comunitati sau grupe de credinciosi, numite in general "biserici", ca acelea carora se adreseaza de exemplu Sfantul Apostol Pavel sau le trimite salutari in epistolele sale: "Biserica" din casa lui Nimfan din Colos (Col., 4, 15, 16), Biserica din Corint (I Cor., 1, 2), Biserica tesalonicenilor (I Tes., 1, 1) s.a.

Denumirea de parohie vine de la cuvantul grecesc paroikia= sedere (asezare) in strainatate, (in afara de tara). Pentru prima data acest termen a fost intrebuintat, inca inainte de Hristos, spre a indica comunitatile evreiesti din diaspora. Prin analogie, termenul a fost aplicat apoi, de catre elini, primelor comunitati crestine din orase. La incepulul epocii crestine, termenul era intrebuintat insa la desemnarea de eparhie, adica Biserica de sub conducerea unui episcop. In epoca apostolica si chiar in sec. II si III, o parohie (o "Biserica") era de fapt comunitatea tuturor credinciosilor dintr-un oras, care se adunau la biserica unde slujea episcopul cu clericii in subordine. Parohia era "fata religioasa" a vechii cetati.

Din a doua jumatate a sec. III inainte, au inceput sa ia nastere si alte comunitati noi, pe la marginile oraselor sau prin localitatile mai apropiate de orase, avandu-si bisericile lor proprii. Ele nu alcatuiau insa la inceput parohii sau unitati independente din punct de vedere administrativ, adica nu aveau o conducere proprie, ci erau un fel de filiale sau subdiviziuni subordonate ale bisericii-principale (catedrale) unde slujea episcopul, iar preotii, care le deserveau slujeau in numele episcopului ca delegati ai lui, cu mandat provizoriu (temporar), pentru zilele, de sarbatoare si cu numirea de periodeuti (ambulanti). Din sec. IV inainte, din pricina trecerii masive a paganilor la crestinism, aceste comunitati subordonate s-au inmultit si in localitatile rurale mai indepartate de orase ; ele au devenit atunci unitati administrative cu organizatie aparte si deservite de preoti permanenti, capatand denumirea de enorii, adica parohii noi. Termenul de parohie in sensul de astazi s-a aplicat insa mai intai in Apus, prin sec. VI, si abia mai tarziu a trecut si in Biserica rasariteana, prin intermediul populatiei, grecesti din regiunile limitrofe cu Apusul crestin.

Din punct de vedere al vietii crestine, parohia este unitatea sau partea, componenta cea mai mica a Bisericii locale, adica comunitatea bisericeasca in care viaza si lucreaza harul lui Dumnezeu prin slujitorii Lui si in care trebuie, sa se integreze de fapt orice crestin, pentru a face parte din Biserica, si a dobandi mantuirea. Parohia nu este deci o simpla unitate administrativa sau geografica, o forma a organizatiei bisericesti, o circumscriptie bisericeasca sau o grupare de oameni; ea constituie in primul rand o unitate spirituala, o familie de credinciosi in sanul careia se realizeaza de fapt mantuirea si ai carei membri sunt uniti prin identitatea credintei si a vietii religioase, fiind grupati in jurul unui altar sau al unei biserici si al aceluiasi (acelorasi) slujitori. In cadrul restrans al parohiei se continua si se desfasoara de fapt lucrarea mantuitoare a lui Iisus Hristos in lume, prin puterea Sfantului Duh si prin mijlocirea slujitorilor Sai, dupa cum se continua in cadrul mai larg al eparhiei, sub conducerea episcopului.

Componenta parohiei si conditiile viabilitatii ei

Ca forma si parte componenta a Bisericii locale, parohia este un organism colectiv, un corp spiritual, alcatuit din mai multi membri: preot (clerici) si credinciosi de ambele sexe.

a) Capul acestui organism si in acelasi timp conducatorul lui responsabil este preotul (paroh) ca unul care este slujitor al Mantuitorului si lucreaza in numele Lui. Din punct de vedere canonic el primeste aceasta putere de la episcopul eparhiei din care face parte si sub conducerea si ascultarea, caruia, lucreaza in parohie. In aceasta calitate, el este sufletul parohiei, este cel care initiaza, aplica sau pune, in practica si coordoneaza toate mijloacele si metodele indicate, pentru binele si progresul spiritual al parohiei, raspunzand de starea si de soarta ei pe plan religios. El are datoria de a vesti Evanghelia, de a preda invatatura Bisericii, de a oficia sfintele slujbe, de a savarsi Tainele, si tot ceea ce e menit sa contribuie la sfintirea si mantuirea credinciosilor, e parintele spiritual al enoriasilor sai, chiar cand e mai mic ca varsta decat ei, deopotriva interesat si raspunzator pentru, mantuirea tuturor, obligat sa le poarte grija si dragoste tuturor, fara nici o deosebire, de vreun fel. Preotul este deci factorul principal si indispensabil in viata religioasa a parohiei. Prin el se asigura si se intretine legatura credinciosilor cu Biserica si cu Capul ei nevazut, Hristos-Mantuitorul. O parohie fara preot este ca un trup fara cap; de aceea interimatul unei parohii nu poate dura decat in paguba spirituala a parohiei. In parohiile mai mari, cu doi sau mai multi preoti, unul din ei este paroh, a carui functie este de a asigura unitatea administrativa a parohiei si a reprezenta comuniunea acestui nucleu de baza al Bisericii. "Parohul, ca imputernicit al Episcopului, este conducatorul sufletesc al credinciosilor din parohie, iar in randuirea administrativa, este conducatorul administratiei parohiale si organ executiv al Adunarii parohiale si al Consiliului-parohial".

b) Daca preotul este capul si conducatorul vazut al acestui organism religios, care e parohia, membrele sunt credinciosii de ambele sexe. Prin botez, mirungere si Euharistie, orice om devine mai intii crestin si membru al unei parohii; prin parohie se integreaza in eparhia respectiva condusa de episcop, iar prin aceasta se incorporeaza in acest mare trup tainic al Mantuilorului, care este Biserica universala (eumenica), devenind membru al ei. Parohia articuleaza astfel individul in trupul lui Hristos, care este intreaga Biserica, prin dezvoltarea constiintei de enorias in fiecare credincios".

Membrii oricarei parohii sunt foarte diferiti intre ei, ca varsta, sex, stare materiala, nivel cultural etc. Dar, ceea ce-i uneste este puterea Duhului Sfant, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "noi toti, intr-un singur Duh ne-am bolezat, ca sa fim un singur trup... si toti suntem adapati printr-un Duh" (I Cor., 12, 13); iar ceva mai departe : "Voi sunteti trupul lui Hristos si madulare in parte" (I Cor., 12, 21). Duhul lui Hristos, Care circula in toti cei ce s-au imbracat in El prin botez, creeaza o comuniune, o unitate, o legatura spirituala intre toti membrii aceleiasi parohii. Unitatea de corp a credinciosilor intre ei, si a tuturor laolalta cu Hristos, este creata si sustinuta deci, in parohie, prin legatura frateasca a iubirii crestine, prin unitatea Duhului, a invataturii de credinta, a harului si a riturilor religioase din care se adapa viata spirituala a tuturor membrilor ei, prin unitatea de conducere (unitatea persoanei pastorului), dar mai ales prin Sfanta Euharistie, pentru ca, dupa cuvantul aceluiasi sfant apostol, toti cei ce se impartasesc din acelasi pahar si din aceeasi piine devin un trup (I Cor., 10, 16-17).

Desi formata din membri sau insi cu individualitati distincte, parohia, ca parte componenta a Bisericii, se constituie ca o comunitate unitara a credinciosilor de viata in Hristos, care se alimenteaza din acelasi izvor sfant, iar factorul de sustinere a acestei unitati este in primul lind preotul (paroh) care propovaduieste cu putere si autoritate cuvantul lui Dumnezeu, impartaseste credinciosilor harul sfintitor al lui Dumnezeu prin sfintele Taine si intretine viata lor religios-morala, conducandu-i pe calea mantuirii.

Membrii parohiei au urmatoarele indatoriri: sa sustina, sa intareasca si sa raspandeasca credinta Bisericii Ortodoxe; sa lucreze asa ca toti credinciosii sa vietuiasca potrivit invataturilor acestei credinte; sa cerceteze sfanta biserica, sa participe la sfintele slujbe; sa se impartaseasca cu Sfintele Taine sa indeplineasca faptele milei crestine, sa intretina si sa ajute Biserica si pe slujitorii ei.

Ca sa fie o adevarata realitate spirituala, un organism unitar si viabil, parohia trebuie sa fie formata din membri vii, din credinciosi constienti de drepturile si de datoriile lor de enoriasi, care se integreaza in chip constient si activ in viata parohiei. Din acest punct de vedere, preotul este deci dator sa se straduiasca a da viata parohiei, are obligatia de a o insufleti din punct de vedere religios, de-a atrage si a mentine in sfera de influenta a harului divin si a Bisericii pe toti membrii parohiei si sa-i trateze ca pe colaboratorii constienti ai lucrarii Duhului, care alcatuiesc toti o mare familie avand un singur parinte spiritual, un organism in care pulseaza "o singura inima si un singur suflet", ca intre membrii primei comunitati crestine din Ierusalim (Fapte 4, 32).

Idealul este deci ca toti membrii unei parohii sa-si formeze si sa-si insuseasca o constiinta vie si puternica de erioriasi, echivalenta constiintei cetatenesti pe plan social. Ei trebuie sa fie patrunsi in orice moment de sentimentul viu al apartenentei la parohia lor, de spiritul de corp, sa nu se izoleze de viata colectiva a parohiei prin manifestari religioase individuale sau sa absenteze de la ea. Adevaratii enoriasi, patrunsi de acest spirit, se intereseaza de viata religioasa a parohiei lor, iau parte activa la ea, contribuie cu toate mijloacele lor materiale, spirituale si morale, la progresul si bunul ei mers ; se supun disciplinei care asigura unitatea de conducere, prin coordonarea tuturor initiativelor si actiunilor de interes obstesc.

Credinciosii isi pot manifesta constiinta lor de enoriasi pastrand legatura permanenta cu preotul, mentinandu-se in bune raporturi cu el, acordandu-i respectul care i se cuvine si colaborand cu el la toate lucrarile de interes general pentru parohie, dandu-i concurs moral si material la munca desfasurata de el spre bunul mers al parohiei, ca de exemplu, construirea sau repararea sfantului locas, a cimitirului si a casei parohiale, intretinerea in buna stare a bisericii si procurarea obiectelor necesare pentru cult, ajutorarea celor lipsiti etc.

Biserica Ortodoxa valorifica autentic participarea credinciosilor la viata parohiei. Ea cunoaste si subliniaza apostolatul laic, ulilizind pentru aceasta pe credinciosii ei ferventi la lucrarea sa misionara. Acestia pot fi grupati in diferite organisme parohiale care traseaza si telurile fundamentale ale activitatii lor: inzestrarea si infrumusetarea bisericilor si a institutiilor bisericesti, formarea si sustinerea corului bisericesc, organizarea asistentei sociale, organizarea colportajului in parohie, ajutorarea preotului la catehizare si misiune, pastrand si practicand si capta credinta "poporului lui Dumnezeu".

Organele colective, care ajuta pe preot in activitatea sa pastorala si misionara, sunt: Adunarea parohiala formata din barbatii parohiei, buni credinciosi; Consiliul parohial ales de catre Adunarea parohiala si Comitetul parohial. Consiliul parohial se compune dintr-un numar de sapte, noua sau doisprezece membri, dupa cum parohia are 1.500, 2.500 sau peste 2.500 de suflete. In Consiliul parohial se aleg, "acei credinciosi care, prin viata lor si prin jertfele lor pentru Biserica si pentru asezamintele ei au dat dovada de mare interes si dragoste fata de ea" .

Consiliul parohial prezidat de preotul paroh este organul de conducere al parohiei. Cu membrii Consiliului parohial preotul se consulta ori de cate ori este vorba de a intreprinde lucrari mai importante in parohie si ia hotarari. Dintre membrii alesi ai Consiliului parohial se deleaga una, doua sau chiar trei persoane pentru a indeplini sarcinile de epitrop. Sub supravegherea directa a preotului paroh, epitropul este administratorul averii parohiale. De la preot el primeste directivele asupra modului in care are sa procedeze pentru buna chivernisire si sporirea patrimoniului material al parohiei. El este un fel de legatura intre preot si credinciosi, dar numai in chestiuni de ordin material.

In fiecare parohie exista si un Comitet parohial, care lucreaza sub presedintia preotului. Numarul membrilor in acest organism poate fi pana la indoitul numar al membrilor Consiliului parohial, in Comitet sunt alese si femei majore din parohie, sau Comitetul intreg poate fi compus numai din femei majore, bune credinciose. Rostul acestui comitet este de a ajuta pe preot in multiplele lui indatoriri gospodaresti si chiar catehetice. Ca si in Consiliul parohial, preotul va avea grija sa fie alese in comitet acele persoane din parohie, care, prin aptitudinile, pregatirea si viata lor pot sa dea maximum de ajutor preotului, in activitatea lui pastorala si gospodareasca.

Preotul va evita cu grija orice actiune sau manifestare care ar putea sa-i dezbine pe credinciosi, pe membrii Consiliului si Comitetului parohial si sa invrajbeasca parohia. Totodata el va cauta sa preintampine si sa combata orice manifestare individuala centrifugala sau separatista din partea credinciosilor sai, care ar putea sa pagubeasca coeziunea sufleteasca a parohiei, sa duca la disocierea sau la faramitarea unitatii ei sufletesti, sa-i slabeasca si sa-i pericliteze taria.

Pastrarea unitatii parohiei si dezvoltarea, patrimoniului ei spiritual si material implica o constiinta de enorias bine conturata si vie la pastoriti, care in buna parte este rodul prezentei si lucrarii preotului in parohie. Constiinta de enorias este acel simtamant tainic de apartenenta a crestinului la o parohie, la parohia pe teritoriul careia s-a nascut si a devenit crestin prin botez, mirungere si Euharistie, sau, la parohia de domiciliu stabil sau chiar la alta parohie indragita de el.

Aceasta constiinta nu este un dat extern, ci se formeaza in launtrul credinciosului si evolueaza cu varsta acestuia. Astfel, credinciosul fervent cu cat inainteaza in varsta, cu atat sporeste si in constiinta lui de enorias, simtindu-se mai legat de parohia din care face parte, si obligat sa participe la solutionarea unor probleme importante ale acesteia. Constiinta de enorias se dezvolta prin cultivarea dragostei de cult, prin respectul fata de locasul de cult si fata de slujitorii sfantului altar.

Dar dragostea de cultul Bisericii trebuie dezvoltata prin participarea activa a enoriasului la biserica inca din anii copilariei si tineretii si prin solicitarea contributiei tuturor credinciosilor la infrumusetarea locasului de cult si buna desfasurare a intregii activitati misionar-pastorale a parohiei. Asadar, temelia adevarata si solida si terenul specific de traire si dezvoltare a vietii religioase crestine, mai ales in Ortodoxie, ramane parohia. In launtrul si in cadrul ei se vor desfasura toate stradaniile preotului si se vor organiza si armoniza toate manifestarile vietii religioase ale credinciosilor care o compun.

Bunul mers si soarta Bisericii intregi depind si de vitalitatea parohiei. Gradul de spiritualitate sau nivelul de viata religioasa a fiecarei parohii si a enoriasilor ei intretine viabilitatea spirituala a unei eparhii si, prin aceasta, a intregului corp tainic al lui Hristos. Orice initiativa si actiune de regenerare, de refacere si de intarire a Bisericii crestine va trebui sa inceapa deci de la parohie si sa se sprijine pe ca sa tinda la reinnoirea vietii parohiale, la progresul si adancirea trairii crestine. Acesta este laboratorul in care se elaboreaza forta vitala a Bisericii intregi. Valoarea unei parohii nu se judeca numai dupa marimea ei sau dupa numarul enoriasilor si nici dupa posibilitatile materiale de care dispune, ci mai ales dupa nivelul vietii duhovnicesti a membrilor ei, dupa taria si claritatea constiintei lor de enoriasi, dupa masura solidaritatii lor cu preotul si cu biserica in jurul careia se concentreaza intreaga lor viata religioasa.

Parintele Ene Braniste
sursa
sursa fotografiei

sâmbătă, 27 septembrie 2008

RUGACIUNE CATRE SFANTUL IERARH SI MARTIR ANTIM IVIREANUL



Sfinte al lui Dumnezeu, Ierarh si Martir, Parinte Antime, care, traind pe pamânt toate neputintele si ispitele, cu darul lui Dumnezeu le-ai biruit; roaga-te neîncetat si pentru noi nevrednicii, neputinciosii si pacatosii, ca sa primim îndelunga rabdare, dreapta socotinta, dragoste nefatarnica si lucratoare, credinta neclintita si drept slavitoare, nadejde tare, statornicie în toate încercarile si neclintita marturisire a credintei ortodoxe. Te rugam, smeriti, Sfinte Ierarhe Parinte Antime, cere-I Mântuitorului Hristos la tronul caruia a-i aflat sfânta îndrazneala ca sa trimita si asupra noastra darul sfinteniei întarindu-ne în gând, în cuvânt si în virtuti, spre slava vesnica a numelui tau cel sfânt. Sa ne ajute a sluji pe aproapele nostru în toata vremea, spre mântuirea sufletelor noastre, cu puterea, cu lucrarea si cu harul Prea Sfintei si de viata facatoarei Treimi; Tatal, Fiul si Sfântul Duh, acum si pururea si în veacul vecilor. Amin!

Sinaxar
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Tarii Românesti.
Vistierie de daruri, ca un pom rasadit lânga izvoarele apelor, acest trimis al lui Dumnezeu pamântului românesc din îndepartata Ivirie (Georgia), nu a îngropat nici un talant din câti i-au fost daruiti de Dumnezeu si pe toti, ca o sluga buna si credincioasa, i-a înmultit.
Însemnându-l la botez cu numele Sfântului Apostol Andrei, parintii sai, Ioan si Maria, l-au crescut în evlavie si dreapta credinta. Ocrotit fiind de Bunul Dumnezeu în robia turceasca în care a cazut, tânarul Andrei îsi arata - de timpuriu - ascutimea mintii, deprinzând cu usurinta limbile greaca, turca, slava veche, araba, iar mai târziu si limba româna. Dupa marturiile vremii, se pare ca dupa ce a scapat din robia turceasca, a trait în preajma Patriarhiei de la Constantinopol unde a învatat arta sculpturii în lemn, pictura si broderia.
Catre anul 1690, evlaviosul voievod, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu îl aduce la Bucuresti unde, dupa ce învata mestesugul tiparului în tipografia domneasca, se muta la mânastirea Snagov unde întemeiaza o noua tipografie. A tiparit si a supravegheat cu neobosita râvna, în migaloasa îndeletnicire, scotând din tiparnitele pe care le-a îndrumat 63 de carti, din care 38 lucrate de el însusi, în dife-rite limbi: româna, greaca, araba, georgiana.
Pentru virtutile si viata sa curata, a fost ales mai întâi staret la mânastirea Snagov, apoi episcop la Râmnic si nu mult dupa aceea, mitropolit al Tarii Românesti. Cu ajutorul si harul lui Dumnezeu cel Atotputernic, cu blândete si necrutând nici o osteneala, si-a pastorit clerul, calugarii si credinciosii carora le-a ridicat noi sfinte lacasuri sau le-a preînnoit pe cele stricate de vreme. Marturie despre aceasta lucrare sta ctitoria sa, mânastirea Antim din Bucuresti, cu hramul Tuturor Sfintilor pe care, cu darurile pe care i le-a harazit Dumnezeu, a zidit-o, împodobind-o cu alese sculpturi si a înzestrat-o cu tipografie. O alta lucrare laudabila a Marelui Ierarh a fost înfiintarea de scoli pentru copiii celor saraci în care învatamântul era fara plata.
Smerit si convins fiind ca numai datorita Milostivului Dumnezeu a ajuns vas ales lucrarii dumnezeiesti, Sfântul Parinte Ierarh Antim priveghea cu osârdie si fara de lene, ziua si noaptea si în tot ceasul, pentru folosul si spasenia tuturor de obste, învatându-i si îndreptându-i pe toti cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreapta". Podoaba a carturarilor si dulce graitor al întelepciunii dumnezeiesti în graiul românesc, Sfântul Ierarh Antim a adapat poporul însetat de credinta prin cuvântul sau de învatatura, lasând Bisericii noastre marele tezaur literar si teologic cuprins în Didahiile si predicile sale.
Nesocotindu-i-se toate câte cu harul lui Dumnezeu a izbândit, Sf. Ierarh Antim, pe nedrept a fost departat de toata lucrarea si ordinea arhiereasca si dezbracat de harul divin si scos din catalogul arhieresc". Osândit a fost cu exilul si pus a fost sub paza necredinciosilor ostasi turci care, l-au chinuit foarte, pâna la moarte, prin taierea capului pe care apoi l-au aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Marita, în sudul Dunarii. Asa s-a savârsit de moarte muceniceasca Parintele si Mitropolitul Antim al Tarii Românesti, a carui pomenire ramâne înscrisa pentru vesnicie în cartea Bisericii si neamului românesc.
acatistul Sfantului aici
Ana
Photobucket



vineri, 26 septembrie 2008

Cum se fac metanierele


Metanierul este un şirag format din mai multe noduri, confecţionate, de regulă, din lână. Ele folosesc pentru a ajuta la concentrarea la rugăciune şi la numărarea rugăciunilor rostite sau mătăniilor făcute.
Cel care,se pare ar fi "inventat" metaniera este Sfântul Pahomie. În secolul al IV-lea, acesta dorea să îi ajute pe monahii analfabeţi să ţină numărătoarea rugăciunilor şi a mătăniile pe care le făceau.
„Acest lucru de mână sau «rucodelie» (în limba slavonă, «rucodelie» înseamnă lucru de mână) are temeiuri patristice. În Pateric, este menţionat adesea acest termen. Părinţii patristici practicau acest lucru de mână pentru a-şi ocupa timpul liber cu muncă fizică şi cu lucrarea minţii, prin rugăciunea lui Hristos: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»“

Şiragul de metanii i se înmânează călugărului, în timpul slujbei de tundere în monahism. Ele sunt „sabia“ sa spirituală, cu care luptă neîncetat împotriva duşmanului spiritual - diavolul.
„Metaniile lungi, pe care le poartă călugării, monahii şi monahiile semnifică sabia Duhului. Când un candidat la monahism depune voturile, el primeşte, pe lângă celelalte veşminte monahale, şi metaniile“.
Metanierul nu este un obiect utilizat doar de călugări. El poate fi folosit de către toţi cei care vor să se roage lui Dumnezeu, chiar dacă, astăzi, cei mai mulţi asociază metaniile cu amuletele, cu obiecte aducătoare de noroc.
În mănăstiri, cele mai răspândite sunt metaniile călugăreşti de 300 de noduri. Cele de 33 de noduri sunt purtate mai ales de mireni. Sunt croşetate în aşa fel încât firele să se suprapună, mereu, în formă de cruce. Şiragul de metanii este negru, pentru a simboliza bucuria tainică a rugăciunii.
În general, la un capăt al şiragului, se află o cruce făcută tot din noduri. Crucea simbolizează jertfa lui Hristos, biruinţa luminii asupra întunericului. Ciucurele sau canaful aminteşte de calvarul Mântuitorului. Este folosit la ştergerea lacrimilor de pocăinţă.





--Părintele Teofil Părăian: „Metanierul este un suport material pentru o lucrare spirituală“
„Ce este rugăciunea de toată vremea? Ca să ştim ce este rugăciunea de toată vremea, e bine să ne gândim la ceva din rânduiala călugăriei. Când cineva se angajează la viaţa călugărească şi când i se face intrarea în monahism, în călugărie, în mod solemn, i se dă un obiect care ţine de veşmintele călugăreşti. Atunci când i se dă «haina veseliei», cămaşa cea albă, când i se dă reverenda, când i se dă rasa, când i se dă cingătoarea, când i se dă culionul şi camilafca, i se dă şi ceea ce numim noi metanie. Şi când i se dau metaniile celui pregătit pentru viaţa călugărească, se spune aşa: «Fratele nostru - i se spune numele -, primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos». Asta se spune, în general, în auzul tuturor, pentru toţi cei de faţă, să ştie cei de faţă că fratele nostru primeşte «sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos» (…).
I se dau metaniile şi călugărul trebuie să le aibă la el şi să zică mereu, întemeiat pe această metanie, întemeiat pe obiectul acesta, «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Prin urmare, obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituală care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Şi atunci, omul se ajută şi cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avându-l în mână, îşi aduce aminte mai repede că trebuie să zică rugăciunea, iar neavându-l în mână, de multe ori se întrerupe din rugăciune, îşi uită de îndatorirea de a avea «în toată vremea, în minte, în inimă, în cuget şi în gură, numele Domnului Iisus», îşi uită că trebuie să spună «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»“.

(sursa: Ziarul Lumina)


gasiti aici intregul "proces" de realizare a Metanierelor
Ana
Photobucket


ÎNTÂLNIRE LA VODIŢA


Am primit de la Bianca, o prietena, o povestire foarte frumoasa, pe care vreau sa o impart cu voi. Iat-o:

Răsărise ca din pământ, pe neaşteptate, amestecat cu ierburile şi copacii, şi mi se desluşea tot mai limpede în Lumina biciuită a . pădurii, aşa cum şedea rezemat de zidul vecini şi părăsit. Se uita la mine şi parcă aştepta să încep vorba. Dar eu eram atât de uluit încât nu numai că nu rosteam un cuvânt, dar îmi purtam ochii când la el, când primprejur, spre a mă convinge că făptura lui incredibilă se lega totuşi cu restul lumii. Alb, pleşuv, cu barba rara ca grâul de secetă, din care de-abia îndrăznea obrazul prelung şi scorojit, bătrânul era, în fapt, mai mult ochi; nişte ochi mari în găvane largi, ca două ferestre rotunde prin care Timpul se uita la*mine din tărâmul parcă al neştiutelor petreceri şi nebănuitelor sfârşiturf>t)chii însă nu-i erau puternici, ci mai degrabă stinşi, ca sticla aburită, şi tocmai de aceea cătatura lor mă înfiora şi-mi punea credinţa în cumpănă. Fără ei, călugărul ar fi fost arătare, într-atât îi părea dulania ţesută din ceţuri, din acele ceţuri fantomatice ce şerpuiesc toamna prin văgăunile munţilor. Tăcea şi aştepta să-i vorbesc, ştiind poate că nu izbuteam să mă cred prada unei înşelări.

Trecusem râul călcând din piatră-n piatră, la un moment dat alunecasem şi apa rece îmi intrase adânc în una din ghete. Piciorul îmi era ud de-a binelea şi nimic nu mi-ar fi dat mai mult simţul treziei decât acea neplăcută smiorcăială pe care o şi auzeam la tot pasul. îmi trecuse prin minte să mă descalţ, dar îmi era frică de şerpi, deşi primprejur nu zărisem decât câteva nevinovate şopârle şi o înţeleaptă broască ţestoasă. Locul era foarte pustiu, năpădit de bălării înalte, unele cu viţele făcute colac prin şpalturile unei bolţi de pronaos. Umblam cu fereală, împărţit între cercetarea zidurilor şi aceea a pasului, şi aşa se face că vederea sihastrului m-a luat din scurt, pe nepregătite, ca un fulger alb.
De când nu mai fusesem pe aici? Să număr anii: zece, douăzeci, treizeci, treizeci şi cinci... cred că ceva mai mult. lata că-n curgerea acelei vârste nu am îndestulătoare puncte de sprijin; să fi fost în clasa a patra, a cincea, a şasea? Mai degrabă într-a şasea. O nouă izbutire a unei întreceri mă agăţase cârdului şcolar şi colindam astă parte de tară, veşnic strâmtorat de sâcâielile domnului Cutcudache, dădaca noastră cu barbă, cămin-i plăcea să fie mai mult dulău decât păcurar. Ce om sucit acel domn Cutcudache! Din pricina Iui nu-mi era aminte de nimic şi mă gândeam mai degrabă la făgăduitul drum pe Dunăre, cu vaporul „Ştefan cel Mare", fiind eu foarte convins că mă voi îndrăgosti de fata căpitanului, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru motivul că fanfaronul de căpitan nu se lăuda decât cu băieţi, iar eu m-am mulţumit să-mi petrec noaptea albă de unul singur, la prova, aşezat pe o cuşcă de găini ce cârâiau prin somn. Pe domnul Cutcudache îl aveam acum limpede la chip şi numai ca prin vis îmi aminteam de zidurile bisericii,.mâncate de vremi şi vremuieli, ruşinate parcă de tinereţea noastră. Lucru ciudat, ele mi se păruseră atunci mult mai mărunte decât mi se înfăţişau acum. Unul din dascăli ne-a lămurit că mănăstirea fusese părăsită şi s-a prăpădit din pricină că deasuprâ-i se adâncise între timp albia unui torent care a prins-o între fălci, năpădind-o cu ape şi viituri. Atunci am avut, pentru numai o clipă, simţământul acela ciudat că mai fusesem o dată în acest loc, că-mi era cunoscut, că el făcuse parte din cuprinsul meu sufletesc, acel simţământ pe care unii îl folosesc în a ne convinge că am mai avut şi alte vieţi înainte de aceasta. Eu n-am crezut niciodată în această idee, ştiam bine că locul îmi era străin, că-1 vedeam pentru întâia oară, şi totul s-a subţiat într-o sprânceană de mirare. Şi am uitat. Firesc ar fi fost cq^Tiţământul acela să mă cuprindă şi acum, dar n-a venit decât amintirea lui. Dimpotrivă, nu mă dumiream cum de lăsasem atunci nişte ziduri pipernicite, cu cârjile-n potmol, şi le găseam de data aceasta crescute la faţa pământului, ca şi cum ududăul s-ar fi hotărât între timp să-şi schimbe lucrarea, despresurându-le de mâl şi ridicându-le-n lumină. Mă aşteptam chiar să nu le mai găsesc deloc, necum însufleţite de o asemenea arătare.
La drept vorbind, nu mă aşteptam la nimic. De ce venisem aici şi tocmai aici? E adevărat, mă găteam de o nouă drumeţie, de-a lungul şi de-a latul Cârpa ţilor, din mănăstire în mănăstire, şi nu puteam începe decât cu începutul, cu adică cea mai veche, dar şi mai de margine, Tismana. Istoria spune însă că mai veche decât Tismana a fost Vodiţa şi era fatal ca cea mai bătrână mănăstire să fie acum o ruină. Pentru aceasta însă nu era nevoie ca, neapărat, s-o şi văd. îmi lipsesc virtuţile dezgropărilor de pietre şi nu mă simt în stare sa refac chipul şi mărimea unui animal de demult pe temeiul a doi dinţi şi trei-patru arşice. O ruină e mai mult decât urma beteagă a ceea ce a fost; ea e un cuvânt, un gând, o idee, sămânţa magică a Arborelui Necunoscut, din care poate răsări orice; e im începută! întoarcerii în timp, răscruce a mii de drumuri şi făgăduinţa oricărei ajungeri. Ar fi fost de ajuns ca numai să ştiu că există o ruină a Vodiţei, ori să-mi aduc aminte de ea prin vis, spre a-mi socoti drumeţia începută triumfal, săltând în şa peste văile a şase secole.
Sunt un călător încercat. Dvumeţind pământu-n rotund, am văzut sute de ruine, cetăţi căţărate pe munţi de granit temple cu idoli încă înfruntând pustiul, porţi prin care au trecut victorii de aramă, cimitire risipite-n jungle de soare putred, regi adormiţi în piatră, cu spada odihnită-n şold. Şi câte n-am mai văzut? Neostoita mea neodihna m-a purtat pe cărări nebănuite şi mi-a ieşit vorba că sunt un fel de traistă-n băţ, veşnic neaşezat locului. Unii mi-au pus-o pe seama unei patimi lăuntrice, alţii au crezut că urmăresc anume ţeluri, fie pentru a-mi încerca norocul, fie pentru oarecari însemnări, fie, mai simplu, pentru vanitatea de a mă şti om umblat.
Nimeni însă nu a fost în stare să-mi ghicească1 suferinţa secretă. Eu cred că fiecare om îşi are o suferinţă a lui de taină, dar nu cred să mai existe făptură pământeană care să poarte una ca a mea. S-ar putea bănui ca e vorba de oarecare durere sufletească, dat fiind că numai cele de acest fel îşi găsesc leacul prin călătorii. Nu, suferinţa mea era trupească, atât de trupească încât le-a scăpat până şi doctorilor. De pe la şapte-opt-ani au început să-mi sângereze omoplaţii. Aceasta se petrecea însă numai din când în când, la răstimpuri foarte neregulate şi fără nici un semn prevestitor. Unei dureri adânci în fiecare spată îi urma o plagă roşie, ca şi cum pielea s^af fi făcut de sită şi sângele ar fi ieşit să se uite pe fereastră. Zic să se uite, fiindcă itu curgea, ci se oprea la faţa sitei, îmbibând-o şi dându-i culoare, şi numai atât cât să-mi păteze cămaşa. Sângerarea dura numai doua minute sau trei, după care pielea se închidea la loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai venea cine ştie când.
Mama n-a ştiut niciodată. De i-aş fi spus, nu încape nici o îndoială că ar fi chemat doftoroaia să-mi descânte şi m-ar fi ştiut tot satul. Aşa făcuseră toate mamele mele de dinaintea ei, din câte mi le mai puteam aminti, căci nici una nu-mi fusese mamă buna. Fiecare pretindea că m-a cumpărat de la o şatră de ţigani, pe un ciur de mălai, iar ţiganii se lăudau că mă primiseră de la mama pe nimic. Aşa se pare că tot trecusem dintr-o mână în alta, schimbând sate şi târguri şi poate chiar ţari, pomenindu-ma, fără voia mea, din curte în căruţă şi din cort în Ir-o odaie cu sobă. Eram harnic şi intram în voia tuturor, dar, de cum îmi descopereau beteşugul, nici mamele şi nici lăieţii nu mai vpiau să ţină în sălaşul lor un plod cu astfel de semne ciudate, cum nu mai pomeniseră de când se ştiau. Purtam cu mine nu numai blestemul de a fi copil al nimănui, ci şi pe acela de a nu putea sa devin al cuiva. Aşadar, renunţasem la orice destăinuire. De la o vreme mă îngrijeam să am totdeauna cu mine o a doua cămaşă; pe cea pătată o spălam singur la umeri, pe furiş, şi sângele se ducea repede în apa rece. Mult mai târziu am îndrăznit să le spun medicilor, dar niciodată n-am fost în stare să le arăt mai mult decât petele roşii de pe cămăşile păstrate anume. Plăgile nu se iveau decât atunci când eram doar eu cu mine însumi şi nicicând la faţa oamenilor. Faptul acesta mă făcea neputincios şi vrednic de luat în râs. Nu puteam dovedi nimănui nimic. Până să alerg la primul doctor, plăgile se închideau şi nu puteam dezgoli decât doi umeri puternici şi sănătoşi cum tot atât de sănătos se arăta sângele pe ţesătură, cercetat la microscop.
Tot văzându-i cum se uită Ia mine clătinând din cap, mi-am dat seama că doctorii mă cred nebun şi mi-am luat lumea-n tălpi, pe seama mea. Am pândit şi folosit orice prilej de a călători şi am bătut cărările pământului ca un zănatec, dându-mă huţa de pe un uscat pe altul şi lunecând pe învăluiri de ape. Eram unul din miile de călători ai lumii, cu ochii pe minunăţiile oraşelor şi vestigiile secolelor, dar eu căutam altceva: nu un doctor care să mă vindece, ci un om care să aibă o suferinţă aceeaşi cu a mea. Iscodeam în toate graiurile la-ndemână, trăgeam cu urechea la alţii, oricând şi oriunde, în dreapta şi-n stânga, răscoleam jurnalele, doar-doar voi afla un caz asemănător. Doi ani am lucrat la o spălătorie de rufe, într-un oraş cu mare amestecare de limbi, zilnic primind şi numărând mii de cămăşi murdare, doar-doar voi descoperi două pete de sânge,!? umeri^Un singur ins asemenea mie, dacă nu m-ar fi putut călăuzi spre un izvpţde vindecare, cel puţin m-ar fi încredinţat că nu sunt un monstru, că nu sunt un blestemat, că omenirea nu m-a aruncat în afara ei.
Cu astă suferinţă călătoream acum pe malul stâng al Dunării, minunându-mă de câte se scliimbaseră în atâţia ani de când rătăceam prin cele străinătăţi. întâlnirea cu locurile cunoscute demult e uneori dureroasă. Vai, i-am zis odată Mării Negre la Tomis, cât m-a ni scliimbat eu, dar tu ai rămas aceeaşi! Putem spune aşa ceva pentru că ochii noştri văd mai întâi marea şi numai după aceea coasta. Altfel, ţărmurile se schimbă şi ele necontenit, poate mai repede decât noi, cu deosebirea ca ele întineresc. De aceea e bine să nu privim întotdeauna doar la esenţa lucrurilor, căci durerea ar fi prea mare şi de prea lunga durată, ci şi pe de marginea lor, a cărei curgere e mult mai pe măsura noastră.
Doamne, de când n-am mai văzut eu pietrele acestea, peste care apa se rostogoleşte-n salturi, ca şi acum treizeci şi cinci de ani! Valea Vodiţei pogora spre Dunăre sporindu-şi lumina şi răscolind pădurile cu răcoarea vântului de după-amiază. O mireasmă tare de frunză crudă îmi răzvrătea nările şi mă trăgea în susul drumului de ţară, semănat cu bolovani. Nici ţipenie primprejur. Li numai câteva clipe mă strămutasem pe alt tărâm, al curgerilor repezi şi prefacerilor încete, unde omul se ţine în pas cu ritmurile lui Dumnezeu. Nu aveam nici o idee de cât de departe ar fi ruinele. După întâiul cot am dat de câteva case; am strigat, am bătut in gard, dar numai câinii mă zăpaiau amarnic, de pază nu numai gospodăriilor, ci şi cimitirului de alături, ale cărui morminte erau parcă săpate în piatră. Dincolo de apă se zărea o prisacă, din cele purtate ici-colo, de-a lungul verii, dar albinele păreau lăsate pe seama florilor. Stârnită de lătratul câinilor, o femeie răsări de după grădina din vale, cu o vacă de funie.
- Acolo-i mănăstirea, întinse ea o mână atât de zbârcită încât îmi venea s-o sărut Treci apa pe punte şi ocoleşti casa. E o casă acolo, lângă sfânta mănăstire.
Femeia le zicea ruinelor mănăstire, simplu, ca şi cum colţul de zid ce se zărea la poala codrului ar fi fost o turlă cu clopote vii. In cugetul ei nu se dărâmase nimic,
- Blagosloveşte, părinte, zisei eu aşadar, fără să aştept răspuns, mai mult voind să mă încredinţez că sunt treaz.
- Dumnezeu, răspunse arătarea.
Vorbea cu ochii mai mult decât cu buzele. în fapt, răspunsul era tot atât de după tipic ca şi salutarea.
- Cum te numeşti, cuvioase?
- Agaton păcătosul.
- Agaton înseamnă bun.
- Bun e numai unul Dumnezeu, vorbi bătrânul, din Scripturi; rău e pământul, că mă ţine, adause el dintr-ojjsîpire de graiuri.
- Trebuie ca eşti tare bătrân, părinte. De câri'efte nevoieşti prin părţile acestea?
- Vârstele mele sunt ca ale copacului, oftă sihastrul subţiind un surâs veşted, ale ierbii sub coasa de octombrie, nu le poţi număra decât după ce le-ai tăiat. Eu încă stau drept şi nu sunt în stare a mă socoti pe dinlăuntru. Dai- dacă ar fi să mă măsor cu zidurile acestea, trebuie sa ştii că temeliile lor au crescut sub ochii mei.
- E cam mult, cuvioase, ridicai eu sprâncenele. Sunt de-atunci vreo şase sute de ani!
- Şi unu, ridică el degetul arătător. Atunci am isprăvit noi de zidit mănăstirea, după nouă ani de trudă. Atunci am sfinţit-o. Atunci a venit vodă şi a lăcrămat. A căzut lacrima domnului aici, la piciorul sfântului prestol, între doua lespezi, unde vezi că a răsărit mai târziu lujerul acesta. Nu ştiu ce fel de iarbă este. Nimeni n-a ştiut cândva. Înfloreşte o dată pe an, în noaptea sfântului Procopie, şi se scutură dimineaţa de istov, când prinde şi luna a se scutura de raze. Şi cum nu ştii de lumina lunii unde s-a risipit, aşa nu poţi pricepe ce se face cu lacrimile lujerului: se topesc atingând pământul.
Buruiana nu mă prea interesa. încercai să ispitesc mai la faţa lucrurilor:
- Care era numele adevărat al voievodului?
- Numele lui după dreptate era Vlaicu. Aşa-i zicea norodul.
- Vladislav îl porecleau doar boierii la divan şi diecii în hrisoave.
- Cuvioşia ta cum îl numeai?
- Cum îi spunea toată lumea.
- El 1-a adus pe sfinţitul Nicodim in Ţara Românească?
- Pe stareţul Nicodim nu 1-a adus nici Vlaicu, nici frate-său, Radu Negru. Pe cuviosul Nicodim 1-a adus vântul. întâmplarea vrei să spui.
- Voia lui Dumnezeu vreau să spun, zise bătrânul ceva mai apăsat. Duhul, care suflă unde vrea, uneori chiar prin gurile potrivnicilor.
Bătrânul se uita necontenit la mine şi mă văzu că tremur.
- Te-ai udat la picior, zise el gospodăreşte, şi o să tragi răceală.
Descalţă-te! Nu ai de ce te teme. Aşa. Da-mi încălţările să le pun la soare. Zidul e gros şi umbra răcoroasă.
Rămăsei desculţ şi mă simţeam bine cu tălpile de-a dreptul pe pământ, ca un adaos de încredinţare că torul e aievea. Bătrânul se mişcase de lângă zid şi băgai de seamă că iarba, despicată de poala dulămii, se închidea la loc în urma paşilor lui, ca apele pe călcătura corăbiei. Mersul nu lăsa nici un semn.
- Adevărat o fi, păruite, zisei eu uilâncju^mă în altă.parte, adevărat o fi că sfântul şi-a aruncat rasa pe Dunăre şi a plutit pe ea ca pe o luntre?
- Nu-i adevărat, răspunse bătrânul, Nicodim era în stare de mari hotărâri şi repezi, dar nu era trufaş. El nu-L putea ispiti pe Dumnezeu pentru o astfel de minune.
- Dar întâmplarea cu turcoaica aceea frumoasă o fi adevărată?
- Pe asta o ştiu de la un ucenic al lui, cu numele Ioachim, fost fecior de casă al lui Radu Negru pe vremea când acesta era ban al Severinului şi stătea de straja la hotarul stăpânirii ungureşti. Păgânii agarieni îşi împingeau cu mare putere stăpânirea spre miazănoapte şi mare scârbă făceau printre creştini. Dacă turcoaica aceea bogată, de care e vorba, n-a izbutit să-1 ademenească pe cuviosul Nicodim cu palatele şi farmecele ei, 1-a închis într-o geamie, să stea acolo singur şi flămând până ce va mărturisi că Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed - profetul lui. Procleţii ştiau şi ei că slăbirea insului, ca şi a neamurilor, se face dinlăuntru în afară şi câ acel bărbat cu viaţă sfântă va să le pună-n cale mari şi puternice zăgazuri duhovniceşti. Să nu crezi cumva că ava Nicodim ar fi fost o puţinătate de om, din cei pe care-i suflă vântul prin păiş. La vremea când l-am cunoscut eu era bărbat în puterea cuvântului, înalt, cu părul negru, despicat pe creştet, şi barba adunată din laturi peste firul curgerii. Ochii îi erau ca două piroane cu mărgăritare-n vârf, răzbite în partea de dincoace a sufletului; potopiţi asupră-ţi, te făceau mic şi ascultător, dar de ţi se strecurau pe sub gene, te prindeau prieten şi tovarăş de drum. Pe sub dulama aspră i se ghicea trupul bine alcătuit. îi pria postul, şi puţinul pe care-1 mânca t se lipea de sânge. Cam arar făpturile care să fie atât de întregi la minte, la suflet şi la trup. Când se apuca sfântul să zidească cu mâna lui, parka toată vârtutea dinlăuntru i se aduna în braţe şi ardica pietrele din râu cum ar fi cules nucile toamna. Dacă s-a făcut el scăpat din geamia aceea
după mai multe săptămâni de nemâncare şi nebăutura, atunci să ştii că cu sufletul, nu cu pumnii a sfărâmat el zăvoarele şi tot cu sufletul a alergat spre malul Dunării, unde era priponită o corăbioară cu catarg, a banului Radu Negru. Ca unui ce vieţuise la Sfântul Munte, cuviosul Nicodim avea ştiinţa pânzelor şi i-a fost uşor să le ridice în bătaia vântului dinspre miazăzi şi să le dezlipească de ţărm. Dar agarianca aceea, prinzând de veste şi încinsă fiind de patimă, a suflat cu mare aprindere spre corabie şi flacăra, ajunsă pe Dunăre ca o limbă de balaur, a făcut pânzele scrum, lasându-1 pe fugar în bătaia valurilor. Atunci sfântul şi-a scos rasa şi a prins-o de catarg, ştiind el că flacăra n-o poate nimici. Ajuns insă pe la mijlocul Dunării, acolo unde vâltorile sunt mai învolburate şi mai pline de primejdie, s-a stârnit un vânt puternic de la apus, dinspre partea ungurească, şi i-a aşternut catargul la faţa apei, rupându-i legăturile şi întorcând coama valurilor peste buza corăbiei. Sfântul s-a aşternut pe rasă şi a plutit pe ea până la ţărmu I de dincoace, unde se varsă apa Vodiţei în Durtăre.
- Aşadar, ceva tot e adevărat din ce se povesteşte, zisei eu, străduindu-mă să pătrund în toate tâlcurile istorisirii.
- Adevărul e numai acesta pe care ţi-1 spun eu, ca unul ce am hait acele vremuri şi l-am aflat în chip nemijlocit, răspunse bătrânul cu oarecare ascuţime.
Pe mine tocmai asta tindea să mă scoată din sărite. 11 ascultasem cu toată luarea aminte, spusele lui se legau după o anume rânduialâ, eram gata să primesc acele adevăruri aşa cum mi se arătau, dar nu şi chezăşia lor. De câte ori călugărul se implica pe sine însuşi în istorisire, ca unul ce văzuse, auzise, fusese de faţă, mi se părea ca mintea li lunecă de pe bârnă, aşa cum îmi scăpase mie piciorul de pe piatră, cu deosebirea că eu îmi dădeam seama, iar el nu. Mă hotărâi să-1 întâmpin mai de-a curmezişul.
- Dar sfinţia ta ce căutai, părinte, prin aceste locuri?
- Cum ce căutam? se răsuci el şi ochii-i scânteiară mai abitir. Eram acasă la mine. Eu vieţuiam aici, nepoate, din vremuri pe care ţinerea de minte le scapă printre degete şi nu le mai află-n pulberi. Şi nu eram singur. Patruzeci de pustnici trăiau adăpostiţi în patruzeci de peşteri
ale acestui munte şi nu ştiau unul de locul celorlalţi. Numai o dată-n an, la Paşti, ieşeam fiecare din bârlog şi ne adunam laolaltă în poiana de lângă Brâna Caprelor, unde ne spovedeam unul altuia, ne cuminecam cu Sfintele Taine, cântam cântare Domnului până răsăreau stelele şi iar ne despărţeam, fără să ne căutăm şi fără să ne ştim. Trăia fiecare cu pacea lui şi de se întâmpla ca la anul să fie vreunul lipsă, cunoşteam că va fi fiind bolnav ori va fi murit şi ne rugam pentru el. Pravila aceasta o moşteneam de la cei ce se nevoiseră înaintea noastră, ei de la alţii şi aceia de la alţii şi alţii, până din vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru prin părţile noastre şi presăra floare creştinească în paturile de nuntă; bărbatul însemna aşternutul muierii cu semnul crucii şi se năşteau prunci gata botezaţi, dintre care nu lipseau cei cu râvnă pentru viaţa pustnicească. Binecuvântaţi fie părinţii ce ne-au odrăslit! Pogoram dintr-un veac şi urcam în altul trecând văile Domnului cu rouă pe glesne. într-o asemenea noapte de Paşti, ne-am pomenit cu ava Nicodim în poiana de la Brâna Caprelor. S-a rugat cu noi, pe urmă ne-a grăit din Scriptun şi, făcându-ne la toţi metanie, ne-a zis: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos fără numai a locui fraţii împreună. Hai să ridicăm mănăstire după pravila Atonului şi să aşezăm într-însa viaţă de obşte, ca în mare cumpănă se află ţara aceasta şi cere strajă veghetoare la hotarele ei duhovniceşti. Vodă Vlaicu şi-a deschis vistieria şi ce n-or ppiţiidi meşterii vom dura cu mâinile noastre. Hai!...". K4are putere-n cuvânt ave,a,omul acela! Ne-am lăsa t peşterile pe seama urşilor şi am coborât cu el pe râul Sfânta până uncie apele i se împreună cu ale Vodiţei şi acolo, adică aici, am aşezat temelii şi am ridicat mănăstire de piatră...
- Cum se vede şi astăzi, scăpai eu vorbă răutăcioasă.
- Ce se vede astăzi e semnul blestemului, se întunecă el.
- Eu gândeam că al nepriceperii, părinte.
- Nu, nu. Locul fusese bine ales, râul curgea pe alături de mănăstire şi doar mai târziu şi-a abătut matca pe grumazul zidirii. Noi am pus mâna pe sape şi lopeţi să împingem apa în vadul ei cel vechi, dar stareţul ne-a oprit zicând: „Ieri am fost în pădure şi am auzit o vietate gemând şi apropiindu-mă am văzut o broască în gura unui şarpe. Am certat şarpele cu semnul crucii şi el a slobozit vietatea şi s-a dus". „Bun lucru ai făcut, avo", am zis noi. „întristat e sufletul meu, fraţilor, a zis el, că broasca aceea n-a mai fost broască adevărată, ci se ţâra ca o ţestoasă fără ţeastă, din pricina spaimei. Dacă râului acestuia i-a căşunat să-şi deschidă gura pe trupul mănăstirii, oricât am încerca noi să-1 abatem, el va veni la locul pe care şi 1-a ales, căci înfricoşaţi' sunt puterile firii; poţi să le stai împotrivă, dar pururea vei fi urmărit de spaime, ca imul ce te bănui pândit de răzbunarea stihiilor". „Asta nu poate fi pe de-a-nlregul adevărat, avo, am îndrăznit eu a zice. Nouă ni s-a dat stăpânire asupra pământului şi va să-1 supunem pe seama
trebuinţelor noastre". „Bine, a grăit stareţul; mie mi s-a făcui dumnezeiască năzărire să purced într-alt loc şi să ridic mănăstire noua. Voi, fraţilor, veţi merge cu mine, iar sfinţia ta, părinte Agaton, ca unul ce-mi eşti ucenic mai apropiat şi ai îndrăzneala asupra primejdiilor, vei rămâne nâstavnic aici şi-ţi vei aduna ucenici şi vei cârmui locul acesta în veac". Aşa am rămas singur, după ce stareţul Nicodim şi toţi părinţii ceilalţi şi-au strâns buclucurile pe cai şi au plecat cântând către vărsarea Motrului şi apoi la Tismana. E mult de-arunci.
Sihastrul tăcu, cu ochii pierduţi în timp. Eu mă aşezasem pe o piatră şi-mi purtam privirea împrejur, aiznindu-mă să-mi închipui cum va fi arătat biserica la vremea când părintele Agaton pretindea că a fost stareţ aici. îmi părea rău că nu am ştiinţa celor ce se uită la o asemenea rămăşiţă şi scriu apoi cu tibişirul chipul foarte adevărat al zidirii de altădată, cât de groşi îi erau pereţii, câte turle a avut şi unde, dacă fusese sau nu împodobita cu zugrăveli şi câte altele. Dacă aş fi ştiut cât de puţin din toate acestea, puteam acum să-1 încurc pe bătrân, să-1 prind cu minciuna, să nu mă mai creadă prost sau cel puţin să-1 fac a-şi da seama că mintea lui e pe undeva subţiată. Din ceea ce însă vedeam eu nu era nimic pe care să nu-l ştie şi el, poate chiar ceva mai mult. Biserica, cu altarul nu la răsărit, ci spre miazănoapte, fusese durată din pietre de râu legate prin mortar puternic, aşa cum nu se mai poate face astăzi. Ceea ce le dădea ruinekir o anume măreţie era peretele dintre naos şi pronaos, rămas aproape întreg,;cu uşă largă la mijloc, arcuit peste pereţii de abia rămaşi la faţa pământului, mâncat pe deasupra de izbeliştile vremii, ca o coroană ruginită pe un craniu de voievod. Cineva pusese lângă intrare o cruce de piatră cu o inscripţie rămasă pe jumătate: „Ridicatu-s-a această sfântă cruce pe locul unde a fost mănăstirea...". Şi de aici nu se mai putea citi nimic, slovele fiind roase de vânturi şi ploi. Crucea trebuie să fi fost cu peste cinci sute de ani mai tânără decât mănăstirea căreia voia să-i stea mărturie, şi nu fusese în stare sâ-i păstreze măcar numele. Mai devale, spre apa Vodiţei, se vedeau urmele chiliilor în care vieţuisera călugării lui Nicodim. Nici o urmă de cimitir, nici o piatră de mormânt. Părinţii se rânduiseră sa moară prin alte părţi, lăsându-i mânăstirii privilegiul de a se îngropa singură, împânzită de lună şi fâmâiatS de ceţuri, asemenea ciobanului singuratic. Aş fi fost curios sa ştiu măcar dacă stareţul Agaton izbutise să-şi adune ucenici şi l-aş fi întrebat cum se chemase unul dintre ei, al cărui nume l-aş fi găsit săpat din cui pe o cărămidă. Ceva-ceva ar fi grăit cât de puţin, dar totul era acum tăcere şi pustiu, prăbuşire şi uitare, iarbă şi somn, după o lege căreia numai bătrânul acesta nebun cuteza să i se pună tăgadă.
- Aşadar, părinte, mpsei eu tăcerea, trebuie să înţeleg că blestemul a început odată cu plecarea stareţului Nicodim. Bătrânul părea că nu mai are chef de vorbă. Se întorsese lângă zidul cel înalt şi şedea tot rezemat, ca la început, dar ochii i se micşoraseră mult şi priveau lumina soarelui pieziş. într-adevăr, umbrele serii aruncau sute de punţi peste râu şi se făcea răcoare. Mă gândeam să mă încalţ.
- Pricep unde cauţi a bate, zise el într-un târziu. Ia-o cum vrei, mie mi-e totuna. Lucrurile se leagă între ele. A plecat Nicodim şi am rămas singur. în singurătatea mea a venit îngerul. S-a dus îngerul şi iar am rămas singur. Mi-am agonisit câţiva ucenici, dar cine vrea să se mântuiască lângă un stareţ blestemat? Mă împuţinasem de tot şi-mi venise vremea să mor şi nu puteam muri. Părinţii au auzit odată nişte ţipete de pasăre venind de sub streaşină bisericii şi, uitându-se, au văzut un pui de lăstun spânzurat cu un picior de marginea cuibului şi bătând pereţii cu aripile. Maică-sa lipise acolo, printre paie şi pleavă, un firicel de lână, dar nu-1 încheiase de tot în ţesătura, firul se făcuse ca un laţ. Când a venit vremea de zbor, ea şi-a scos puiul la pragul văzduhului, s-a rotit de mai multe ori şi 1-a îndemnat apoi să se arunce. Asta fusese tot. Din puiul acela n-am fost în stare să facem, noi toţi, o pasăre. I se rupsese piciorul din şold, iar gheruţele se chirciseră adunate-n încheietură. Se ţâra ca un olog, sprijinindu-se-n'pene. Aripile îi erau bune, dar fără de nici un folos. Dacă i-ai luat lăstunului picioarele, i-ai luat zborul, iar dacă i-ai luat zborul, i-ai luat hrana, căci el vânează numai în văzduh, din vârful săgeţii. Părinţii l-au lăsat să moară de foame, în iarba din ogradă, unde încă mai trăia o broască spăimită, cu dinţii şarpelui însemnaţi în spinare. Atunci s-au ridicat ucenicii şi şi-au pus tărhatele pe catâri şi s-au slobozit spre Topolniţa. Am rămas singur.
- Ai pomenit, părinte, de un înger, zisei eu cu gândul că de acum bătrânul nu-mi mai scapă. Prea trecuse repede peste acea presupusă întâmplare spre a nu-mi da de bănuit că se fereşte de o capcană. Fără doar şi poate, sihastrii] era un mare şiret, cunoştea multe, dar ştia de minune să se şi prefacă. Ai pomenit de un înger, părinte, şi nu m-ai lămurit ce era cu el.
- Ingerul a venit la vremea când eram foarte singur, răspunse el cum nu se poate mai firesc, ca şi cum ar fi vorbit de un oarecare pădurar, întâi m-am pomenit cu el într-un colţ al altarului, lângă firida proscomidiei. Şedea cu spatele la mine şi făcea cădelniţa. Punea tămâie pe cărbuni şi apoi nu sufla cum se suflă, ci se ridica puţin în aer şi-şi bătea aripile ca un apucat, stârnind scânteile. Se înălţa nor bogat din căţuie şi el părea a se piti pe după fumegare-a miresmelor, cum se pitesc copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea. „Du-te şi lasă-mă în pace, i-am zis, cădelniţa mi-o iac singur." A pierit, dar a doua zi a venit iar. N-a mai făcut cădelniţa. S-a aşezat pe marginea prestolului şi-şi flutura un vârf de aripă pe deasupra potirului, pândind o muscă să nu cadă-n Sfântul Sânge. Eu, cu ochii pe carte, nu văzusem musca şi mi-am zis că bun lucru face el, că mare păcat ar fi fost să cadă spurcăciunea în potir şi mare osândă mi-aş fi luat, dar nid n-am suferi t să mi se amestece el în slujbă. L-am alungat şi am acoperit potirul cu un procovăţ.
- Părinte, o fi fost drac în chip de înger luminat.
- Nu, nu era drac.
- De îndată ce te supăra...
- Era mi înger zburdalnic, răzleţit pesemne din ceata iezilor lui Dumnezeu. Nu semăna nici cu cel ce i-a binevestit Fecioarei şi nici cu cel ce i-a descoperit cuviosului Pahomie pravila călugăriei, dar era înger adevărat, numai că avea apucături de năzdrăvan. Purta un zâmbet frumos la cheotorile gurii, iar bucla de pe creştet i se revărsa pe frunte ca un zbenghi. Zi de zi da buzna pe lângă mine, ca un ghem de flacără albă, închipuind tumbe prin biserică şi făcându-se că mă
ajută, aci mucărind o lumânare, aci suflând un păianjen, aci fugărind un liliac nărăvit la anafura. Cu liliecii mai ales îşi făcea el de lucru şi-I alerga prin turle ca un dulăiaş mâţele Sfintei Vineri. L-am mustrat o dată, de două ori, de zece ori, şi el se făcea tot mai răzgâiat şi-mi umplea liniştea cu năzbâtii, că mi se făcuse lehamite şi-L rugam pe Dumnezeu să-şi cheme sluguşoara la^aite ascultări. Toate merg până la o vreme. Odată îi făceam o scrisoare cuviosului Nicodim, care, în sfârşit, ajunsese la noul loc al dorului său şi punea temeliile Tismanei. Scriam în curte, la umbră, şi m-am pomenit cu îngerul adiindu-se din văzduh. „Du-te, i-am zis, că am treaba"'. Mi s-a aşezat pe umărul drept, uşor şi cald ca o pasare de noapte. Am scuturat din umăr, el s-a mutat pe celălalt. Am scuturat şi din acela, stâlcind în pană câteva slove. El mi s-a lipit de-a dreptul pe grumaz şi şedea acolo şi mi se uita peste umăr la ce scriu. Ca să nu-mi pierd şirul gândurilor, l-am răbdat, n-aveam ce-i face, nu voia să asculte. Când am isprăvit şi mi-am pus iscălitura, el mi-a sărit de pe grumaz, a făcut un rotocol prin aer şi cu vârful aripei mi-a vânturat cenuşă peste scrisoarea umedă, chipurile s-o usuce. Mi s-a părut atunci - Doamne, mi s-o fi părut, ori aşa a fost? - că vreo câteva cuvinte se întinaseră şi curgeau lăbărţate de sub pulbere. O mânie de foc mi-a cuprins sufletul şi am strigat: „îngere, să nu mai zbori!...". Odată am văzut că i se schimonoseşte faţa - faţa aceea cu zbenghi şi plină de surâs - şi că se prăbuşeşte-n iarbă. „Preote, să nu mai mori!" a strigat el cu mare tristeţe. Nu-1 mai auzisem niciodată vorbind. îşi adunase aripile în faţă şi cerca să se proptească în ele, dar cârjile şchiopătau şi-1 poticneau şi până la urmă a pierit în jnepeni, zbătându-se ca o pasăre jertfită. De atunci nu l-am mai văzut şi de atunci îl caut şi nu-1 găsesc şi-l
aştept şi el nu vine şi eu nu pot muri.
Arătarea îşi întinsese palma osoasă pe zid şi grebăna molozul dintre pietre, ca şi cum voia să-I macine cu unghiile.
- Părinte Agaton, nu ştiu ce-mi veni mie să-i zic, dacă s-ar întâmpla să dai vreodată de îngerul acela, ai fi în stare să-1 ierţi?
- îngere, poţi să zbori! i-aş zice şi i-aş cădea în genunchi poţi să zbori!
în clipa aceea mă prinse vechea mea suferinţă. îmi sângerau spetele umerilor şi mă dureau. Bătrânul ar fi fost singurul martor al chinului meu de taină. îmi scosei cămaşa, să-i arăt urmele roşii, dar deodată mă simţii parcă fără trup şi ruinele Vodiţei mi se îndepărtau la faţa pădurii, sub o fâlfâire de aripi.
- Preote, poţi să mori! îi strigai din văzduh
Şi mă prăbuşii la marginea zidului. îmi dusei palma la umeri. Nu mă mai durea nimic, dar ştiam acum că mântuirea mea fusese de numai o clipă, atât cât să pot dezlega din blestem o fiinţă omenească. Împrejur, nimeni. Bătrânul, alături, se făcuse ţărână. Amurgul tăcea solemn. îmi luai cămaşa subsuoară şi pornii iar în lume, cu semnele rănilor mele, tuturor să le arat şi nimeni să nu creadă.

Cozia/29 iulie 1974
Ana
Photobucket

Casa crestinului (1)

Rugaciunea la punerea temeliei casei noi

Intreaga viata a omului credincios se desfasoara sub semnul prezentei, al lucrarii, al voii si al binecuvantarii lui Dumnezeu. Tot ceea ce face, el face cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceeam rugaciunea la Dumnezeu il insoteste neincetat dar mai ales la inceputul lucrurilor sale, pentru a cere ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu si la sfarsit pentru a-I multumi. Omul credincios isi incepe viata increstinandu-se prin Botez, isi incepe casnicia primind binecuvantarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei, pleaca la drum inchinandu-se, isi incepe ziua si orice lucru cu rugaciune, pentru ca simte nevoia de a incepe totul cu Dumnezeu si de a-si aseza lucrul mainilor lui sub ocrotirea si binecuvantarea binefacatoare a lui Dumnezeu. Nu putea sa se intample altfel cu construirea casei noi.

Anuntarea preotului

Cand se hotaraste sa ridice casa noua, crestinul ortodox cheama preotul pentru a savarsi cele randuite de Biserica pentru acest inceput. El va trebui sa anunte preotul din timp, fie la biserica, duminica dupa slujba, fie la casa acestuia, fie prin telefon. Cei care traiesc in orase trebuie sa stie ca tin de o biserica si de un preot anume si ca pentru orice trebuinta se vor adresa preotului respectiv. Daca nu mergem foarte des la biserica, sa facem macar efortul sa aflam care este biserica si care este preotul de care apartinem. Este bine sa-l cunoastem pe preot si sa avem la indemana telefonul acestuia pentru orice nevoie. Pentru buna randuiala si din alte ratiuni foarte insemnate, Biserica nu ingaduie sa apelam la serviciile altui preot, decat in situatii de urgenta si mare nevoie. Crestinul trebuie sa stie ca el apartine unei comunitati crestine, unei parohii, ca are biserica si preotul lui. Preotul nu este un prestator de servicii ci este "parintele" acestei familii. Daca pe presatorii de servicii de orice natura ii putem schimba la nevoie, pe parinti nu ii putem schimba si trebuie sa ne multumim cu cei pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Ce trebuie sa pregatim pentru slujba?

La locul unde s-a hotarat sa ridice casa noua si dupa ce a sapat santurile unde se va turna sau se va aseza temelia casei, credinciosul va pregati o masuta frumos acoperita, asezata cu fata spre rasarit.

Pe aceasta masuta va aseza:
• un vas larg la gura (castron) cu apa curata
• cateva fire de busuioc
• unul sau doua sfesnice mici cu lumanari
• o catuie (obiect de metal in care se arde tamaie) cu carbune aprins
• tamaie
Preotul va mai aseza pe masa Sfanta Cruce si cartea sa de slujba. De cele mai multe ori, preotul are asupra sa catuie, tamaie si lumanar, dar este bine ca acestea sa fie ofranda credinciosului.

Ce slujba savarseste preotul?

Randuiala Bisericii prevede sa se savarseasca cu acest prilej sfintirea cea mica a apei, numita in popor sfestanie, insotita de o rugaciune speciala. Preotul savarseste slujba sfintirii apei, tamaind mai intai, apoi stropind cu apa sfintita locul unde urmeaza a se ridica noua casa.

Dupa aceea rosteste rugaciunea speciala randuita de Biserica pentru acest moment, in care se roaga lui Dumnezeu, Ziditorul si Facatorul a toate, sa "cerceteze" pe cei care vor a-si zidi casa noua, sa-i ajute "sa o inalte pana la capat si pe cei ce vor sa locuiasca in ea sa-i pazeasca de bantuiala celui potrivnic", sa intareasca temelia carei pentru ca "nici vantul, nici apa, nici altceva sa nu o poata strica".

Se obisnuieste ca, dupa savarsirea slujbei, preotul sa aseze prima caramida sau prima piatra la temelia casei, daca este posibil intr-unui din colturile casei, aratand, prin aceasta ca Dumnezeu insusi, prin harul preotului, este cel care pune temelia casei.

Rostul slujbei

Rostul slujbei care se face la inceperea temeliei casei este aratat de lucrarea savarsita de preot cu acest prilej si de rugaciunile rostite catre Dumnezeu. Este mai intai o alungare a raului, o exorcizare, o curatire a locului de orice intinaciune si de orice urma a lucrarii celui rau si, apoi binecuvantarea si sfintirea acestuia prin invocarea harului Sfantuluii Duh pentru ca in timpul construirii casei, cei ce lucreaza si cei pentru care se lucreaza, ca si constructia insasi sa fie pazita de orice lucrare a celui rau, de orice intamplare rea, de pizma si rautatea oamenilor, de farmece sau blesteme. In felul acesta, omul care zideste casa si-L ia pe Dumnezeu de ajutor la lucrarea sa si ocrotitor impotriva oricarei rautati sau nenorociri, stiind ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nimic si ca nici o putere nu poate birui puterea lui Dumnezeu.

Cand se poate savarsi slujba?

Este bine ca slujba de binecuvantare a inceperii temeliei casei sa se savarseasca in zi de duminica sau de sarbatoare, dupa ce mai intai s-a savarsit la biserica Sfanta Liturghie. Cel ce urmeaza a ridica casa participa la slujba aducand la sfantul altar ofranda de multumire, prescura si vin cu lumanare aprinsa si pomelnicul casei (adica numele celor care vor zidi casa si vor locui in ea si a celor apropiati lor), multumind in acest fel lui Dumnezeu ca i-a ajutat sa agoniseasca cele necesare pentru constructia unei case. Acest lucru se poate realiza mai greu la orase, unde, duminica dupa Sfanta Liturghie, preotul este de obicei ocupat cu alte slujbe. In acest caz se poate alege o alta zi de comun acord cu preotul.

Sfantul patron sau ocrotitor al casei

Se obisnuieste, de asemenea, ca cei ce isi construiesc casa, cu acest prilej sa-si aleaga un sfant patron si ocrotitor al casei noi. Daca familia are deja un sfant ocrotitor, ales eventual cu prilejul cununiei religioase, atunci este bine sa se pastreze acelasi sfant si pentru casa noua. La slujba, preotul va face si pomenirea numelui sfantului ales drept ocrotitor.
In ziua de pomenire a sfantului respectiv, la sarbatoarea sfantului deci, cei ce vor locui in casa noua fac slujbe de multumire mergand la biserica la Sfanta Liturghie. Se poate face si sfestania la casa si chiar o agapa ca pentru o sarbatoare a familiei.

Cateva explicatii legate de obiectele folosite la slujba

Pentru ca suntem la inceput, socotim necesar sa explicam pe scurt ce rost au lumanarile, tamaia, apa sfintita si celelalte lucruri pe care le folosim la mai toate slujbele si in multe momente ale vietii noastre crestinesti particulare.

De ce aprindem lumanari la slujbe sau cand facem rugaciuni?

Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ea ne insoteste totdeauna cand ne intalnim in vreun fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand moare, cand se roaga acasa la el sau in biserica, cand merge la Sfantul Altar cu prescura si cu pomelnicul, la mormant si in oricare alt moment se adreseaza lui Dumnezeu sau este in fata Lui, omul credincios aprinde lumanari.
Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea, transformarea in lumina prin ardere de sine, ceea ce reprezinta calea implinirii noastre si a desavarsirii. Ca si semnul Sfintei Cruci, lumanarea este un semn distinct al crestinului, ea sintetizand esenta credintei noastre, aceea ca nu exista alta cale de implinire, de mantuire, decat cea a jertfei. Jertfa se afla la temelia vietii, nimic nu se poate realiza decat prin jertfa de sine. Ca si lumanarea, omul se poate si el transforma in lumina, se poate indumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumanarea este jertfa curata pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea insotim rugaciunile noastre pentru cei vii ca si pentru cei morti de aprinderea lumanarilor in biserica, la mormintele celor dragi sau in casele noastre.
Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu este lumina, mergem la Dumnezeu cu lumina. Lumanarea este, in acelasi timp si o marturisire a faptului ca cel care aprinde lumanarea este iubitor de lumina, a ales calea luminii nu pe cea intunericului, a ales si iubeste faptele ce se savarsesc la lumina nu pe cele care se fac pe ascuns, in intuneric, se inchina lui Dumnezeu care este lumina si se leapada de stapanitorul intunericului si de lucrurile ce se fac la intuneric. Este foarte important de semnalat ca omul aprinde lumanarea cand se indreapta spre Dumnezeu sau cand face lucruri legate de Dumnezeu, cand face lucruri bune. El nu aprinde lumanarea atunci cand savarseste lucruri de care se rusineaza, lucruri indoielnice, lucruri lumesti.

Cum trebuie sa fie lumanarile?

Lumanarile trebuie sa fie din ceara curata de albine. Nu intamplator. Albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea constituie astfel materia cea mai curata, cea mai pura. In felul acesta aducem lui Dumnezeu ofranda curata, neatinsa de umbra vreunei patimi. Timpurile grele prin care am trecut ne-au determinat sa facem lumanari nu numai din ceara curata, ci si din alte materiale, precum parafina. Acum putem reveni la lumarile din ceara curata de albine, pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu sa fie nu neaparat scump - oricum costul unei lumanari este mult prea mic, oricare ar fi el, pentru a constitui masura darului nostru - el trebuie sa fie insa de cea mai buna calitate. Asa cum pe prietenii nostri nu-i vom cuceri cu multimea darurilor de calitate indoielnica, ci dimpotriva, cu calitatea darului, tot asa, curatenia inimii nostre si gandul nostru bun, dragostea noastra pentru Dumnezeu, dar si fata de cei pentru care ne rugam lui Dumnezeu, nu pot fi manifestate decat prin lucruri in care punem tot cea ce avem noi mai bun, mai curat, mai frumos. Numai vazand cat de frumos arde o lumanare din ceara curata, cat de linistit si curat, vom intelege diferenta si vom aprecia calitatea acesteia. Daca este bine facuta, o lumanare de ceara arde complet, fara sa scoata fum si fara sa curga nici un pic de ceara. In felul acesta ea tine mult mai mult decat oricare alt fel de lumanare. Este de preferat sa aprindem sau sa folosim lumanari mai putine, dar de cea mai buna calitate - o singura lumanare, daca este cazul - decat multe lumanari care nu sunt curate. Ca sa nu mai spunem ca pentru fabricarea unor lumanari care circula mai ales in comert se folosesc fel de fel de substante de calitate si provenienta indoielnica. Ravna cu care noi vom cauta sa procuram lumanari sau oricare alt obiect folosit pentru Dumnezeu ne da masura credintei noastre si dragostei noastre pentru Dumnezeu.

De ce tamaiem?

Tamaia insoteste, de asemenea, orice act de cult, orice slujba sau rugaciune savarsite la biserica, la casa credinciosului sau in oricare alt loc. Tamaierea, inaltarea si raspandirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tamaie, reprezinta marturisirea credintei si a supunerii noastre fata de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se inalta spre cer ca semn al jerfei noastre, al gandului nostru si al inimii noastre deschise catre Dumnezeu cu multumire si incredere. In acelasi timp, tamaia binemirositoare este semn al prezentei lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a carui prezenta se face simtita ca aducatoare de pace, de liniste, de bucurie. Aceasta dubla semnificatie a tamaierii, ca semn al jertfei omului care se inalta spre Dumnezeu si ca semn al prezentei harului lui Dumnezeu care coboara din cer, este foarte frumos ilustrata de rugaciunea prin care preotul binecuvanteaza tamaia inainte de a tamaia: "Tamaie iti aducem Tie, Hristoase Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceuri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh."

Tamaia alunga fortele raului.

Ca semn al prezentei Sfantului Duh dar si ca marturisire printr-un semn vazut, material, a credintei noastre in Dumnezeu si a faptului ca ne supunem si ne inchinam Lui, respingand orice alt stapan si orice alta putere, mirosul si fumul de tamaie are puterea de alungare a oricaror forte ale raului, de oriunde ar veni acestea, din partea oamenilor sau din partea vrajmasului diavol, dar mai ales, are menirea de a indeparta prezenta si lucrarea diavolului si a duhurilor rele. De acee in popor se spune "fuge ca dracul de tamaie".

Cum se aprinde tamaia?

Pentru aprinderea tamaiei se foloseste un carbune special, prezentat sub forma de praf sau pastile, care se aprinde usor si tine mult. Acesta se poate procura de la manastiri sau biserici, iar in ultimul timp chiar de la magazine de obiecte bisericesti. La tara se folosesc de obicei, carbuni aprinsi. Orice alta solutie, cu multe bete de chibrit sau cu vata imbibata in spirt nu este recomandata si nu este deloc eficienta. Asa cum ne ingrijim de atatea lucruri pentru nevoile noastre, mult mai putin insemnate decat tamaierea casei, putem sa ne ingrijim putin si de cele necesare rugaciunii si sfintirii casei noastre.

Ne vorbeste Biblia despre folosirea lumanarii si a tamaiei?

Folosirea lumanarilor si a tamaiei are temei in Sfanta Scriptura, in viata si traditia Bisericii dintotdeauna. Sa ne amintim numai pilda celor zece fecioare care asteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 25, 1-8), pe crestinii din Troa, adunati in jurul Sfantului Pavel intr-o camera de sus "unde erau multe lumini" (Fapte 20,8); "si cele sapte sfesnice de aur care inconjurau pe Fiul Omului in Liturghia cereasca (Apocalipsa 1, 12-20). Tamaia este foarte obisnuita in cultul vechi-testamentar. Avem chiar reguli stricte privind folosirea tamaii la locul sfant (Levitic 16,12...). In Vechiul Testament se vorbeste despre "jertfe de tamaie pentru numele lui Dumnezeu" (Maleahi 1,11). Tamaia este asociata cu rugaciunea. "Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta", citim in psalmi (Psalm 140, 2). In Apocalipsa avem o imagine din Liturghia cereasca parca luata din Liturghia noastra de duminica: "Si a venit un inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor" (8, 3-4).

De ce stropim cu apa sfintita?

Stropirea cu apa sfintita este foarte des si in multe ocazii folosita de catre preot. De fapt, apa, ca element fundamental al creatiei, fiindca se foloseste la spalarea si curatirea fizica a trupului uman sau a celorlalte corpuri materiale, este asociata si lucrarii de curatire spirituala, de spalare a urmelor lasate de pacatele si faradelegile oamenilor. Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc. Cand face sfintirea apei, preotul se roaga pentru ca "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu "binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor".
Nu Dumnezeu are nevoie de apa sau de alte elemente materiale pentru a-Si trimite binecuvantarea si sfintenia Sa, ci omul are nevoie de ea pentru a primi lucrarea lui Dumnezeu. Pentru ca este trup si suflet, pentru ca are o constitutie psihosomatica cum spuneam, omul are nevoie de aceasta ingemanare a spiritualului cu materialul, are nevoie de semne materiale care sa indice prezenta si lucrarea harului dumnezeiesc. Din acelasi motiv omul isi exprima multumirea sa, cererea sa, dragostea prin semne materiale.Unei persoane pe care o iubim nu ne multumim numai sa-i spunem acest lucru, ci facem dovada iubirii noastre prin daruri, prin semne care poarta incarcatura si masura iubirii noastre. De aceea Dumnezeu a randuit ca omul sa se impartaseasca de harul si puterea dumnezeiasca, de Dumnezeu Insusi prin intermediul unor elemente componente ale lumii noastre materiale. Astfel, ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin painea si vinul euharistic, primim lucrarea harului Sfantului Duh prin gustarea sau stropirea cu apa sfintita sau prin undelemn sfintit s.a.m.d.

Ana
( din Ghidul practic al crestinului ortodox, Ed.Bizantina,Bucuresti 1997

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...